O incercare de a explica motivatiile celor practica aceasta activitate, acest sport.

Motto: Stanca ne umple de o bucurie puternica, ea trezeste in om o voluptate a urcarii, bucuria de a birui greutatea trupului sau, de a-l ridica mai aproape de cer.

Bucura Dumbrava

Un telefon surprizã din Pitesti, de la un prieten, mi-a trezit amintiri vechi, bucurii ascunse într-un colt de suflet, gata sã irumpã la prima chemare, cu o vigoare de necrezut. Parcã a fost ieri, desi au trecut peste 30 de ani. Cum sã nu-mi amintesc cu câtã bucurie se cãtãra acest om, cu câtã bucurie mã cãtãram împreunã cu el.

Citisem si pânã atunci câteva cãrti de alpinism care încercau sã explice bucuria cãtãrãrii, mai târziu citind altele. Pe majoritatea le-am recitit recent. "Ascensiunea este o neasemuitã si de nedescris bucurie a trupului si spiritului, cu totul alta decât celelalte bucurii omenesti" ( Guido Rey).În cartea "Alpinism odinioarã si azi", a lui Ionel Coman, este reprodusã bucuria cãtãrãrii de catre celebrul ghid italian Emilio Comici: "De fiecare datã când mã leg în coardã si încep sã urc, în mine se petrece o transformare: când mâinile ating stânca, dispare orice obosealã sau teamã. O fortã misterioasã îmi înfierbântã sângele si, pe mãsurã ce urc, mã simt mai puternic iar trecerile devin mai usoare."

Asa cum ne spune Ionel Coman în alta carte a sa "Douã secole de alpinism", Comici adora nu numai stânca ci si arta, muzica. Pe Bach îl considera "gradul VI în muzicã", iar despre propriile trasee spunea: "acolo este un piton în si bemol… acolo unul în sol…"

Da, majoritatea alpinistilor nu se catãrã numai cu muschii ci si cu sufletul. Însusi maestrul Ionel Coman afirmã cã "un traseu alpin e numai o partiturã, interpretarea care din cãtãrare face muzicã (deci artã!) apartine fiecãruia". "Interpretarea" diferã de la artist la artist… Bucuria cãtãrãrii, cãci orice artã produce bucurie, diferã si ea în intensitate, în modul de manifestare.

La Ricã Enãsel, fostul meu student si totodatã fostul meu profesor (cãci el m-a initiat in tainele catzararii, cu el m-am legat prima datã în coardã, în 7 aprilie 1968, în Cheile Turzii), bucuria cãtãrãrii era discretã, calmã. El urca încet, tacticos. Studia toate detaliile de relief, de culoare ale stâncii. O mângâia ca pe o fiintã vie. Îl bucurau ca pe un copil ( pe el, uriasul de aproape doi metri!) gâzele, florile, fluturii. Era tãcut, dar fata, ochii, trãdau ce era "înãuntru".

Îmi amintesc cã bunica spunea: "Dumnezeu îi cheamã la el pe cei buni, pe cei care-i sunt dragi". Asa a fost si cu timisoreanul Ricã. L-a rãpit o moarte stupidã, la nici doi ani de la absolvirea facultãtii, prin complicatii cerebrale ale unei gripe dusã pe picioare de acest munte de om. A fost polisportiv, iubitor de frumos, de poezie, de muzicã simfonicã, dar si de muzica oferitã de harfele muntelui sau pur si simplu de liniste, acea melodie de care ne este cel mai tare dor în "cetãtile" noastre moderne.

Da, "adevãratul alpinist ajunge la o comunicare cu natura, atribuind viatã stâncii si vorbind cu aceasta" (Dan Pãvãloiu), cãci "muntele are viatã, el trãieste nu numai prin florã si faunã ci si prin viata mineralã. Iar dacã esti mai aproape de stâncã si o pipãi cu degetele si o mângâi cu palmele si o îmbrãtisezi cu bratele si o sãruti cu buzele, atunci muntele trãieste prin tine" (Al. Brãdut Serban - Cuxi).

Am citit ("devoram" cãrtile scrise de alpinisti, mai ales în anii de început) cã plãcerea, bucuria cãtãrãrii nu depinde numai de traseu si de persoana ta, de antrenament si bioritm ci si de persoana cu care te legi în coardã. Cu Dinu Bucur, al cãrui telefon surprizã mi-a inspirat articolul "Bucuria libertãtii" http://vx.ro/dinumititeanu/bucuria-libertatii si articolul de fatzã, era prima datã când simteam asta! Era ceva fantastic! Doar în anii urmãtori, cu Misi Szalma, cu Doru Oros si cu Cuxi am mai simtit asa ceva: un fel de scurgere de energie spre mine, în mine, prin coardã. La Misi si Doru bucuria contactului cu stânca, bucuria cãtãrãrii se manifesta doar prin eleganta gesturilor, prin frenezia miscãrilor, dublatã de senzatia de sigurantã ce ti-o ofereau, de lipsa de teamã cu care se cãtãrau.

La Dinu (ca si la Cuxi), care era si el un virtuos în gesturi, se manifesta si prin voce, prin vorbe. Cuvintele cheie din lantul verbal al securitãtii escaladei tâsneau cu fortã din pieptul lui, pe care nu-l credeai capabil de asa explozii: "Fil !, slab !, regrupat !" nu le puteau acoperi nici vântul, nici vuietul râului, ca pe ale altora. Nu puteai face confuzii nefericite între ele. El mi-a atras atentia asupra importantei vocalelor accentuate, asupra lui i din monosilabicul fil. Dacã spui "fileazã" (întinde coarda), accentul cade de obicei pe a, si atunci mesajul se poate confunda cu"slab" ( "slãbeste coarda, las-o moale"). Am aflat apoi despre astfel de cazuri nefericite, nu toate terminate cu bine!

Dar, urcând, Dinu vorbea nu doar cu mine. Vorbea tot cu voce tare, singur, adicã nu ! ; vorbea cu prizele, cu carabinierele, cu pitoanele, cu corzile uneori mofturoase, cu florile din fisuri, pentru viata cãrora fãcea acrobatii ca sã nu le rãneascã, cu sprintarele pãsãruici care ne tineau de urât în acea lume mineralã. L-am auzit la un moment dat spunând "…cã doar n-or fi fost pãsãri cei care au mai urcat pe aici!". Era la o "bavarezã" scurtã, dar superbã, din Turnul Crãpat (Peretele Chipchesului, Cheile Turzii). Dupã ce a depãsit-o, icnind de plãcere, de bucurie, la primul piton s-a oprit si, spunând "îti multumesc frumoaso", efectiv a sãrutat zgomotos stânca!Celãlalt virtuos, exuberantul Cuxi, nu-mi mai poate da telefon, sã-mi trezeascã amintiri. A devenit Icar cu aripi topite în vâlvãtaia entuziasmului. Dar vorbeste cartea lui, editatã post-mortem, Singurãtatea verticalelor: (citez relatarea uneia din primele lui escalade, în zona Vadul Crisului) "Nelutu se urcã, filez, se urcã, se opreste, se leagã, fileazã, mã urc. Mã urc… e fantastic, mã urc, m-am urcat. E o bucurie, nici nu stiu ce sã zic. Sunt zãpãcit… E destul sã îndepãrtez putin picioarele si mã uit printre ele în jos, ca sã vãd o sumedenie de capete mici. Încã o lungime… îmi tremurã picioarele, depãsesc faza, sunt sus, suntem sus. E fantastic! Acum stiu: voi face alpinism, voi fi un alpinist. Viata mea… alpinism".

Nu era doar entuziasmul începãtorului ce simtea eliberarea de povara… gravitatiei! La fel de entuziast îl vedeam, îl auzeam, îl simteam în cãtãrãrile pe care le-am fãcut cu el în anii urmãtori, 1981 - 1982, perioadã în care a urcat atâtea trasee cât altii în 10 ani! Despre diedrul din Lespezile Lirei, traseul lui Floricioiu, unde l-am trimis intentionat cap de coardã, scrie: "Pornesc prevãzãtor. Curând mã cuprinde asa o plãcere de cãtãrare încât numai cã nu nechez de bucurie… Este o bavarezã de toatã frumusetea… extaz!". Dar câte astfel de pasaje de acest fel nu gãsim în acest tulburãtor jurnal. Câte reflectii despre bucuria de a te cãtãra mai ales cu un prieten si neplãcerea, corvoada de a te lega în coardã cu unul pentru care nu simti nimic deosebit...

Sã vorbim putin si de reversul medaliei, de modul diferit, opus, de manifestare în timpul cãtãrãrii. Am efectuat mai multe escalade (poate si în scop… de studiu psihologic!) cu un tânãr bun cãtãrãtor, care nu-mi era antipatic, dar mã contraria. Si el vorbea în timpul cãtãrãrii, dar cu alte epitete, cu alt ton; monologul lui cu stânca era un sir de înjurãturi de nereprodus. Poate acest vocabular era o obisnuintã din adolescentã, când stim cã si multi bãieti buni cred cã-si aratã astfel… virilitatea. El nu era de vinã niciodatã (pe când tizul meu certa pãrinteste corzile când nu erau docile, le cerea scuze când nu se purta atent cu ele si le încurca); de vinã erau corzile, carabinierele, prizele, ierburile, încãltãmintea. Înjura si pe autorul premierei, cã a bãtut prea multe pitoane sau… prea putine etc. Trata muntele, stânca, nu ca pe un prieten ci ca pe un adversar. Nu pot spune cã nu-i fãcea plãcere cãtãrarea, dimpotrivã. Se bucura în felul lui, ca un boxer când îl pocneste bine pe adversar. Chiar l-am întrebat: de ce nu faci box? Dar exceptiile întãresc regula.

Cãtãrarea este pentru majoritatea alpinistilor o enormã bucurie, inclusiv (sau mai ales) bucuria autodepãsirii.

"Dupã câtiva ani de alpinism mi-am dat seama cã nu mã luptam cu alte echipe, cu muntele, cu conditiile meteo, ci doar cu mine însumi: mã cuceream, mã învingeam nu ca persoanã ci psihic, îmi depãseam propriile temeri si posibilitãti, deschizând drum altora mai înalte", a afirmat Tavi Bortos într-un interviu despre prietenia lui cu cel care a fost impetuosul Cuxi.Emilian Cristea, în memoria cãruia Cuxi si Tavi au efectuat în 20-23 decembrie 1982 o escaladã de iarnã a Fisurii Albastre, a scris: "…câtã bucurie am simtit când, în scãrite, cu corzile legãnate de vânt, am putut privi din buza surplombei golul de sub mine…".

Celebrul ghid francez Gaston Rebuffat, în frumoasa carte album Entre Terre et Ciel (Între Pãmânt si Cer), scrie: "tânãrul meu camarad de ascensiune urcã fisuri, dale, hornuri, surplombe în timp ce în el urcã o fericire pe care nu o cunostea pânã atunci, dar cãreia îi simtea confuz nevoia, dorul".Se spune cã nu poti întelege ceea ce nu iubesti. Cei care nu iubesc muntele nu-i înteleg pe alpinisti, asa cum relevã cu mâhnire regretatul Rãzvan Petcu, în nr. 8 al revistei Muntii Carpati. Nu pot întelege cã alpinistul, urcând muntele, urcã si muntele din el. Si urcã muntele pe cãi diferite, de dificultãti diferite, din ce în ce mai mari, fãrã sã astepte recompense materiale, dimpotrivã, de cele mai multe ori face mari sacrificii. Si urcã muntele cu bucurie, cu o imensã bucurie, "because it’s there" (pentru cã existã), asa cum a rãspuns George Mallory când a fost întrebat de ce vrea sã urce Everestul. Fiecare montaniard, fiecare alpinist urcã Everestul ce-l are în fatã si Everestul din el, cu o mare bucurie a trupului si spiritului.