Dimineatã rece de început de octombrie , ce ne întânpinã la iesirea din cort , având efectul unei cafele tari . Cãldarea e liberã de ceturi si se goleste treptat de umbrele noptii. Lãsãm un bilet în usa refugiului Salvamont :" plecãm în creasta Arpãselului ..." Pornim spre saua Capra , sperând cã soarele , cu a sa cãldurã miraculoasã , va iesi din nou învingãtor în lupta cu "balaurii" care înghitiserã peste noapte vârfurile si creasta.

Ajunsi în Portita Arpasului , lângã Fereastra Zmeilor , încercãm zdarnic sã ne adãpostim din calea rafalelor , dincolo de creastã .Caldarea Pietroasã a Arpasului ne întâmpinã cu aspectul sãu de cetate ruinatã.

Ne întoarcem în potecã , pe versantul sudic .Dinu vrea neaparat sã facã o pozã cu fereastra si un petec de cer albastru , dar norii zburãtori de pe Arpasul Mic îi cam încurcã socotelile .Eu astept ... Astept în bãtaia vântului din ce în ce mai dezlãntuit si simt cum mã pãtrunde frigul ; frisoane puternice încep sã mã scuture din toate încheieturile .In sfârsit Dinu a reusit sã prindã momentul mult-asteptat , a fãcut poza , asa cã putem porni .

Începem sã urcãm pe fetele înierbate din stânga ferestrei , apoi pe muchia crestei .Întâlnesc câteva flori întârziate de rhododendron , care , cu rozul lor mai înveselesc putin atmosfera galbui-cenusie .Îmi vine sã le sãrut ... ,si , în acelasi timp , mã apucã un regret nedefinit cã peste câteva sãptãmâni vor sfarsi sub albul imaculat , dar înghetat al zãpezilor .

Ajungem pe creastã , unde vântul suflã ca turbat , dezvelind din când în când stâncile de sub mantia de ceatã .În dreapta se înaltã un mic vârf cu ciudate forme împietrite .În spate , cãldarea Fundul Caprei s-a mai curãtat putin de nesuferitele ceturi , in timp ce la picioare ni se adânceste stâncoasã si ametitoare cãldarea Arpasului .Mã adãpostesc dupa o stânca , unde e chiar bine fãrã vânt .Cutreier cu privirea imensitatea mineralâ deasupra cãreia se înaltã dantelata culme a Albotei , piezându-se în ceturile albãstrui dinspre tara Fãgãrasului .Vãlãtucii alburii de nori , mânati peste creste de vânt , se pierd in azuriul cer de deasupra .Pe Arpasul Mic se duce in continuare o aprigã "bãtãlie" între vântul nebun si corpul unui "balaur" ce a furat fata soarelui .

Asteptãm .Dinu a hotãrât ( întelept ) cã , dacã tot suntem aici , trebuie sã asteptãm momentul prielnic sã facem si poze , asa cã n-avem de ce sã ne grãbim .Vom dormi desearã tot la Bâlea , renuntând la planul initial de a ajunge tot în seara asta la refugiul Cãltun .Asa cã , asteptãm ca soarele sã iasã biruitor si sã ne lumineze creasta pe care o avem de strãbãtut .Dupã aproximativ o ora de asteptare , desi nu-i totul perfect , începem sã urcãm creasta Vârtopelului . În dreapta - pereti verticali se prãvãlesc pânã la obârsia cãldãrii , in stânga pante tapetate cu ocru-maronii covoare de iarbã uscatã , pierzându-se în abrupte vâlcele spre cãldarea Fundul Caprei .În fata noastrã - creasta cu o succesiune spectaculoasã de vârfuri si vârfulete printre care ceata se desface în lungi fuioare .Si , deasupra tuturor , ca un urias , tronând acoperit de nori ,vârful Vânatoarea .Mergem chiar pe muchia crestei , uneori într-un echilibru destul de precar , încercând sã facem fatã rafalelor puternice de vânt . Încet-încet , pe mãsurã ce urcãm , creasta Arpãselului începe a se debarasa de pâcla lãptoasã , dezvãluindu-ni-se în toatã splendoarea .Iatã si Urechile de Iepure , douã turnuri incredibil de simetrice , ce rãsar parcã din ascutimea de fierastrãu a crestei .

Tot mai mari petece de cer senin ne dau sperante .Coarda se întinde cu repeziciune între noi , semn ca urcusul nu pune mari probleme .În dreapta , muchia Albotei e tot mai aproape si mai spectaculoasã , proiectându-si abrupturile cenusii pe cerul albastru .Facem un scurt popas pe vârful Vârtopel , delectându-ne cu imagini de o mãretie incredibilã , ce ne înconjoarã din toate pãrtile .

Urmeazã o coborâre destul de abruptã , pânã într-o strungã .Dinu îmi spune sã merg eu prima , ca sã mã poatã asigura .Pornesc , la început pe o fatã înierbatã , ce se transformã curând într-o muchie stâncoasã .Încerc pe versantul din dreapta , dar... un perete aproape vertical , de 3-4 metri , îmi taie avântul .Înapoi spre stânga , unde mã asteaptã un horn destul de abrupt , dar practicabil . Este de fapt singura mea sansã . Traversez muchia . Coarda se întinde limitându-mi miscãrile . În zadar îi strig lui Dinu sã o slabeascã ; se pare cã strigatele mele sunt risipite imediat de rafalele de vant . Trag de coardã din rasputeri ... Off ! ... In sfârsit e ceva mai bine . Cu fata spre stâncã încerc sã-mi gãsesc prize la picioare ; cobor încet . În sfârsit am ajuns în strunga , unde vântul , nemilos , mã ia iar în primire . Vine si Dinu , cãlcând cu mare atentie .Din pãcate , el trebuie sã vinã aproape "la liber" , cãci eu nu pot face mai mult decât sa-i tin coarda întinsa . Dupa câteva minute de maximã încordare , iatã-l si pe el ajuns în strungã , si pornind mai departe pe creasta tot mai zimtatã si mai ingustã . (Nota: la o parcurgere ulterioara, cautand loc potrivit pentru a bate un piton de rapel, Dinu a descoperit ca acesta exista !) Lãsãm în dreapta vârful Fântânii ( de unde se desprinde muchia Albotei ) si vârful lui Adam , cu ale sale fiare (rãmãsite de la o bornã de granitã ) .Dupã o scurta traversare pe fata sudica , pe curba de nivel , ajung din nou pe muchia crestei , lângã o stâncã efilatã , înaltã de 3-4 metri , ce-si aruncã spre vazduh ascutimea-i mineralã . Dincolo de ea , foarte aproape - Urechile de Iepure .

Dinu vrea neaparat sã facã poze , asa cã eu trebuie sã stau în strunga îngustã de lângã obelisc , în bãtaia rafalelor înghetate ce vin din toate partile . Desi strunga e în soare , simt cum mã cuprind frisoanele . Dupa cinci minute de chin , vine lângã mine , ba chiar trece mai departe pâna în saua Urechii Estice .Bucuroasa cã asteptarea s-a sfârsit , dau sã pornesc , dar ... nu încã ! Bineînteles cã vrea poze si din unghiul asta ...Încerc sã gãsesc un cotlon mai ferit de rafalele turbate de vânt . Ca o compensatie , privelisti ametitoare îmi încânta ochii si sufletul . Spre dreapta , la câtiva metri de picioarele mele se cascã haul fãrã fund al vãii Arpãselului ; in fatã , vârful Vânãtoarea , eliberat de nori , îsi profileaza pe cer silueta-i masivã, brazdatã de ruginii vâlcele . În sfârsit , gata cu "artisticeala" .Trecem la lucruri foarte serioase , cãci urmeazã urcusul pe Urechea Estica .Dinu redescopera primul piton ,(a mai fost pe aici ) aflat cam la înaltimea ochilor nostri ; eu i-l arãt pe al doilea , cam la 3-4 metri mai departe , la baza unui prag vertical . Între ele - o placa lustruitã si înclinata , cu prize foarte fine .Brr!... Mã gândesc cum aratã portiunea asta iarna , sau când e udã si un fior rece mã cuprinde din cap pânã în picioare .Un lucru e cert : mã bucur nespus cã astãzi e totusi o zi fainã .Între timp Dinu a trecut de pasajul dificil si de al dopilea piton si se îndreapta cu aplomb spre al treilea , aflat si el la câtiva metri mai sus si pe care mi-l arãtase profilat pe cer .Pânã sus , totul este pentru el ca o joacã .Se catãrã rapid peste plãcile suprapuse ca un sandwich împietrit si , desi nu-l mai vãd , aud dupã câteva minute semnalul de regrupare , semn cã e sus .Urc si eu .Asigurarea ce mã asteaptã dupã portiunea alunecoasã , îmi dã un sentiment de sigurantã ; trec aproape fãrã nici o emotie , încercând totusi sã alung gândul cã zona asta ar fi tapetatã cu un strat subtire de gheatã . Iatã-mã lângã piton , recuperez asigurarea , urc . Coarda se întinde , descopãr prize fantastice si la mâini si la picioare , mã înalt ca pe o scarã , cu fiecare pas .Sunt sus si o rafalã de vânt mã ia imediat în primire .Instalãm rapelul .Sunt douã pitoane , destul de solide , solidarizate cu un cablu subtire . Destul de dificil sã pãcãlesti vântul sau sã-l convingi sã nu-ti zboare corzile , dar , în cele din urmã , reusim . Dinu e deja jos , în Saua dintre Urechi , îsi cautã un unghi bun , cãci din nou vrea poze . Mã instalez în rapel si pornesc . E o placere fantasticã pe care o asteptam de mult. Prize faine , colturi de stâncã , mici platforme cât sa pui un picior , ... iatã si o surplombitã ...

Gata , am ajuns , si parcã mã încearcã un mic regret cã totul s-a terminat atât de repede . Dar , nu-i nimic , mã mai asteaptã unul de pe cealalaã ureche , pe care Dinu , între timp , a început sã se catãre cu spor . Nu gãseste nici un piton , se pare cã e ceva mai dificil , roca e sfãrâmicioasã , parcã ar fi fost clãditã din alt "aluat" . Acum e rândul meu , plec cu grijã , mã angajez pe un horn destul de larg . Constat cu îngrijorare cã majoritatea dalelor pe care le ating se miscã , parcã ar fi un imens domino , stând într-un echilibru extrem de precar .Am neplãcuta surprizã sã rãmân în brate cu un bolovan cam cât un rucsac , care abia se mai sprijinea . Fac eforturi disperate sã-l conving sã stea locului , gândindu-mã cã dacã-l las sã plece , va ajunge probabil pânã jos în cãldare , trecând peste poteca turisticã . Încã o prizã ... si asta e miscãtoare ... Pentru a nu stiu câta oarã , mã minunez cum a trecut Dinu pe-aici cu atâta nonsalantã .În sfârsit , ajung sus , lãsându-mã alintatã de soare si de rafalele de vânt . La picioarele noastre , valea Arpãselului se desfãsoarã si plinã de misterioase umbre .

Din nou rapel , din nou vântul îsi face simtitã prezenta . Coborâm cam 20 m pânã pe o micã platformã si constatãm cu surprindere cã la câtiva metri de noi se adânceste un nou hãu . Este momentul sã-si facã apairtia a doua coardã , cãci , de fapt , era un rapel de 40 m . Mã gândesc cu groazã ce ne-am face dacã corzile nu vor vrea sã vinã jos . Alung gândul ãsta si-l urmãresc pe Dinu cum coboarã . Acum e rândul meu . Mã instalez , trec corzile prin "8-ul" de rapel , si , când sã pornesc , privirea-mi cade pe inelul metalic al unui piton . "Aha , aici erai , care va sã zicã...E prea târziu , ne descurcãm si fãrã serviciile tale" ...Îmi ridic încã o datã privirile imploratoare spre corzile agãtate sus , le rog in gând sã nu ne facã probleme , si pornesc . Coarda se alungeste putin , dându-mi o fainã senzatie de pendul elastic . Trec peste mici surplombe si peste blocuri de piatrã , clãdite parcã asemenea unui joc de copii ; mã uit în sus : numai stâncã si cer si coarda cea verde , ce descinde parcã direct din imensitatea albastrã . În jos mã asteaptã dantela zimtatã a crestei , alcãtuind un aparent haos , ce se clarificã pe mãurã ce mã apropii . Sunt jos . începem sã recuperãm corzile , care , dragele de ele , sunt receptive la rugãmintile noastre fierbinti de a nu se bloca . Rãsuflãm usurati si pornim mai departe

Ne asteaptã o creastã foarte foarte îngustã , ca o lamã de piatrã , întreruptã de trei vârfulete , ca dintii unui fierãstrãu . În fatã , tot mai aproape , pantele deja umbrite ale vârfurilor Capra si Vânãtoarea , ce-si aruncã spre noi un impresionant contrafort . Este deja ora 16.30 , asa cã ni se pare destul de putin probabil sã mai avem timp sã urcãm pânã în vârf . Probabil cã vom coborâ direct din" Marele V".

Dar , deocamdatã , mai avem pânã acolo . Urmeazã o portiune de creastã alcãtuitã din dale foarte , foarte înguste . Este exclus gândul de a încerca sã mergi pe ele , cãci asta ar semãna efectiv cu mersul pe sârmã . Le ocolim spre sud , pe niste fete înierbate , destul de abrupte , pe care trebuie sã cobor destul de mult si apoi sã urc iar pentru a reveni la linia crestei . Coarda se desfãsoarã cu repeziciune si , când soarele ne salutã de rãmas-bun , gata sã se ascundã dupã vârful Caprei , suntem pe ultimul vârf (al Portitei) . O despicãturã prãpãstioasã ne taie înaintaea . Urmeazã "Strunga Marelui V" , unde vom face un rapel de 40 m .

O pâclã cenusiu-rosiaticã înainteazã cu repeziciune , învãluind vârfurile din fata noastrã , în timp ce cãldarea Arpãselului s-a umplut de umbrele negre si prelungi ale crestelor înconjurãtoare .

Pe vârf ne asteaptã un prim piton , prin care este trecutã o buclã de cordelinã . Probabil acesta e folosit doariarna. Coborâm pe lângã el , spre stânga ,pe poteca din ce in ce mai abruptã , si ne oprim pe o micã platformã, unde gãsim alte douã pitoane solidarizate între ele cu o coardã cam dezlãnatã , care de departe parcã te avertizeazã sã n-ai încredere în ea .Nici n-aveam de gând ...

Vântul îsi face simtitã prezenta cu si mai multã perseverentã , avertizându-ne parcã sã nu sperãm la vreo concesie din partea lui : este hotãrât sã ne facã probleme , suflându-ne corzile .Dar , avem si noi un "antidot":legãm de capãtul corzilor câte un bolovan , suficient de mare si de greu încât sã nu se lase dus cu una , cu douã . Când toatã "instalatia" e gata si corzile sunt întinse , Dinu dã sã porneascã ...Nu-l fericesc deloc , cãci are ceva de muncit sã tragã în sus de corzi ca sã poatã coborâ .Dispare sub buza unei mici surplombe ; acum nu-l mai vãd deloc . Rãmân singurã , contemplând în tãcere corzile întinse , la capãtul cãrora habar n-am ce se întâmplã , marea spintecãturã stâncoasã , parcã fãrã sfârsit , ce se adânceste la picioarele mele bbruptul întunecat si masiv al vârfurilor din fata mea si ceata gelatinoasã ce le cuprinde încet , metru cu metru , ca o diabolicã "armatã"de particule minuscule , nevãzute .

Câteva minute infinite , în care nu aud decât suieratul sinistru al vântului prin spintecãtura de piatrã , apoi , ca de pe altã lume , vocea lui Dinu . Nu înteleg nimic din ce-mi spune . Mã apropii de marginea hãului si încerc sã zãresc ceva . Dinu este incredibil de aproape , la vreo 10-15 metri mai jos , sub streasina unei mici surplombe . Cu greu reusesc sã înteleg ce urlã la mine : i se pare cã bolovanii n-ar fi ajuns chiar pânã jos , cãci corzile sunt foarte tensionate . A gãsit o regrupare intermediarã si vrea sã vin si eu lângã el . Încep sã cobor , bucuroasã cã a venit momentul sã mã mai si misc , cãci începuscm deja sã tremur .

Regrupare strâmtã , dar cu pitoane faine ( douã de rapel , cu inel , si unul de asigurare ) si , ce-i mai important , feritã de vânt . Repetãm ritualul cu bolovanii , care acum , cu sigurantã au ajuns jos . Rãmân iar singurã în imensitatea de piatrã , contemplând cum negurile se apropie tot mai mult si cum înserarea se strecoarã cu pasi repezi printre stânci . Dinu îmi strigã cã a ajuns în strungã .Încep coborârea . Vântul suflã din nou , vrând parcã sã-si ia revansa . Trec peste câteva mici surplombe si peste niste praguri de piatrã . Mã apropii tot mai mult de vâlcelul ce porneste din strungã spre stânga . Încã doi-trei pasi , si gata , am ajuns . Strângem corzile , si , exact cum bãnuiam pornim în jos pe vâlcelul plin de bolovani ce se revarsã în grohotisul din cãldarea Fundul Caprei . Dupã zece minute suntem în poteca turisticã , unde banda rosie ne asteaptã , ca o cãlãuzã credincioasã , ca sã ne conducã înapoi ,"acasã" . În urma noastrã , ceata , furioasã parcã si înciudatã cã ne-a scãpat printre degetele-i strãvezii , s-a nãpustit cu toatã furia asupra crestei Arpãselului , alungându-mi plãcerea de a mai admira încã si încã o datã locurile pe unde eram nu cu mult timp în urmã .O luãm rapid la picior , zoriti parcã de suflul rece al cetii . O jumãtate de orã mai târziu suntem sus , lângã stâlpul de marcaj de pe Piciorul Caprei , privind pentru ultima oarã în directia Arpãselului si a Arpasului Mic ascunsi acum în pâcla albicioasã ce a pus stãpânire pe toatã cãldarea .

Lacul Capra ne întâmpinã cu o liniste parcã suspectã . Vârfurile Iezerul Caprei si Vãiuga se scaldã în voaluri rozalii de ceatã , luminatã de soarele ce se îndreaptã spre asfintit . Iutim pasul urcând spre sa , cu gândul cã dacã salvamontistii au gãsit biletul nostru , probabil cã deja încep sa-si facã probleme . În saua Capra suntem din nou întâmpinati de rafalele de vânt , dar si de o surprizã : soarele , ca un ban de jar , tocmai se ascunde dupã crestele negre-albãstrui cu profil de fierãsrtãu , ce închid zarea spre apus . Ca prin minune , piscurile din jurul nostru se "aprind" , cãpãtând nuante purpurii , în timp ce jos , la picioarele noastre , lacul Bâlea luceste straniu , ca un ochi deschis brusc spre adâncuri . Spectacolul dureazã numai câteva minute , apoi totul cade pradã ceturilor si înserãrii .

Coborâm spre locul nostru de cort , în timp ce la vila Paltinul se aprind luminitele . La Salvamont nu e nici o miscare , asa cã vom dormi din nou în cort . O ultimã geanã de luminã , amintirea unei zile superbe scapãtã dupã culme , în timp ce deasupra , pe esarfa albastrã a cerului , încep sã aparã stelele , ca o pulbere de cioburi de oglinzi , purtatã pânã la marginea zãrii de apa unui lac fãrã sfârsit ...